O scrisoare de dragoste pentru Linda

Mă îngrijorezi. Eu știu că o scrisoare de dragoste ar trebui să înceapă mai romantic: „Când mă gândesc la ochii tăi, îmi par precum cristalele, pure și curate ca sufletul tău. Când îți ating pielea, o simt de parcă ar fi din mătase, întunecată, și plină de secrete ca tine. . .” Știi tu, chestii de genul acesta. Hai să uităm totuși de prostiile astea. În primul rând, pentru că ne cunoaștem de prea multă vreme. În al doilea rând, pentru că dacă ai ochi, atunci e semn rău, iar pielea ta este de obicei acoperită de țărână. Iar în al treilea rând: chiar mă îngrijorezi.

Ei bine, din cauza Brexitului. Eu știu că ești un tubercul rezistent. Da, da, știu că ai fost printre noi încă din anul 1974 și că de când te-am crescut, ai reușit să rămâi acolo, pe câmp: nicio secetă, nicio inundație nu au fost suficient de puternice să te dea înapoi – apoi au mai fost și gândacii aceia ai cartofului care îți pot mânca rânduri după rânduri de surate.

Le-ai supraviețuit tuturor și ai reușit să te aperi de dușmani chiar mai periculoși, precum Oficiul federal german al semințelor, Bundessortenamt, și strictele sale prevederi legale: au fost momente când te-au confiscat și când ai apărut la Înalta Curte de Apel.

Știu că, la început, Germania nu a părut prea primitoare,

iar ție nu îți place să îți amintești de acele zile întunecate. Dar acelea au fost momentele în care ai strălucit. Iar când, mai apoi, în 2004, au apărut niște producători de semințe care au vrut să te scoată de pe piață, pentru că după 30 de ani, drepturile tale ca soi de cartofi expiraseră – deși, în urma confruntării cu peste 300 de alte soiuri, ai reușit să îți asiguri 1,4% din piață, iar consumatorii te-au adorat – când s-a întâmplat asta, germanii s-au ridicat la luptă în numele tău: agricultorii organici, adepții curentului slow food, vedetele de televiziune. . . Aceștia luptau pentru pulpa ta zemoasă și galbenă și pentru gustul tău cremos, cu note de unt și zahăr, o experiență intensă și totuși delicată. Ei luptau pentru caracterul tău versatil, pentru felul în care te potriveai așa de bine într-o supă ori presărat cu pătrunjel tocat, pentru felul în care te transformai într-un piure pufos ori într-o salată de cartofi cu ceapă fenomenală.

firește, au fost la găluștele de cartofi, pentru că erai ceros; trebuia să fii păstrat pe termen lung până când căpătai, în sfârșit, textură făinoasă – și, de cele mai multe ori, cineva te mânca între timp. Am luptat pentru tine pentru că nu erai apos sau anost, nu aveai gustul standard de cartof de supermarket sau de cartof industrial. Erai o expresie a tradiției și varietății – și conțineai mai multă vitamina C decât un măr. Unul a fost suficient: tu erai cartoful nostru.

Așa că te-au premiat și ți-au zis Cartoful Anului 2007.

Și – abracadabra – ți s-a permis să te întorci pe piață. Iar acesta este lucrul care mă îngrijorează. Noua ta autorizație a fost emisă de British Seed Potato Classification Scheme în anul 2009, ceea ce însemna că agricultorii din întreaga Uniune Europeană îți puteau folosi semințele. Dar acum, nimeni nu știe ce se va întâmpla. Apoi a mai apărut și fotografia aceea cu primul ministru Theresa May din timpul campaniei electorale, mâncând încruntată dintr-o pungă de chipsuri. Suficient ca să mă îngrijoreze. . . Spune-mi, rogu-te, cartofiorul meu, cât vei mai putea rămâne cu mine? (Ferit de razele soarelui, într-un loc răcoros, firește.)

Cu drag, Helmut