Humus artizanal

Oare m-am apucat să fac asta deoarece cafeaua mea provine din Anzi și a fost cultivată organic și comercializată echitabil? La urma urmei, trebuie să fie un motiv pentru care filtrele umplute cu cafea măcinată folosită interacționează atât de bine cu microorganismele japoneze pe care le adaug în compostul meu. Ei bine, da, asta fac: îmi prepar propriul substrat. Rezultatul va fi cu siguranță mâlos și totuși ușor de săpat, ca să nu mai vorbim că va absorbi foarte multă apă. Am un balcon mare și acolo prepar substratul.

Movila mea de compost este alcătuită din resturi alimentare; eu mănânc o mulțime de fructe și legume. După ce le mărunțesc, le stropesc cu microorganisme, astfel încât să fermenteze. Este același principiu ca în cazul murării verzei ori preparării kimchi.

Găleata Bokashi

Această etapă de fermentare durează între patru și șase săptămâni și are loc într-o cutie de plastic etanșă pe care mi-am comandat-o din Japonia împreună cu microorganismele: ea este găleata Bokashi. Studiind-o înainte de a o cumpăra, am aflat că japonezii au descoperit întâmplător efectele fermentării: în 1982, un profesor încerca să sporească fertilitatea solului de pe un grup de insule aflate între Japonia și Taiwan și a observat că iarba creștea mai bine dacă adăuga în grămada de compost un amestec specific de acid lactic, drojdie și bacterii cu capacități de fotosinteză.

Mirosuri neplăcute

Pe fundul găleții se află o sită, astfel încât lichidul format de-a lungul etapei de fermentare să se poată scurge, pentru că acest lichid are un miros acru și dezgustător. Cu excepția acestui fapt, întregul proces este însă lipsit de mirosuri, iar lichidul rezultat se poate folosi ca soluție de desfundat țevile, eliminând dopurile formate de-a lungul acestora, astfel încât până la urmă nu mă deranjează atât de mult duhoarea.

După ce resturile alimentare au fermentat cum se cuvine, totul se transformă într-o masă cenușie. După câteva săptămâni, îmi sap din nou pajiștea, amestec substratul cu compost – și las natura să facă restul. Balconul meu are un microclimat preponderent continental, iar aerul din Hamburg este, în general, umed. Am mai cumpărat și câteva râme de la un furnizor din Brandenburg: poți prepara substratul și fără râme, firește, dar aceste târâtoare prusace grăbesc descompunerea compostului, transformându-l în humus – iar mie îmi place să fie viață în pământul meu.

Prin urmare, durează luni întregi, nu săptămâni, ca să prepari humusul; mie îmi ia o vară întreagă să obțin pământ negru adevărat pe balcon. Dezavantajul utilizării râmelor este că, pe timpul iernii, trebuie să acoperi grămada pentru ca ele să nu înghețe și să moară. Mai trebuie menționat și că atunci când ai râme nu trebuie să ai grijă de ele ca de un câine: de fapt, cei mai mulți care află că mă ocup cu prepararea humusului mă consideră puțin nebun. Mie îmi place să o fac pentru că „nu risipi, nu-ți dori mai mult decât ai” a fost o parte importantă a educației mele și pe deasupra mai sunt și leneș. Da, prea leneș ca să îmi duc resturile alimentare din coșul de gunoi la tomberoanele din curte.

Prin urmare, am tot dreptul să susțin că prin prepararea propriului substrat îmi aduc contribuția la supraviețuirea omenirii. Aș putea transforma toate acestea într-un start-up la modă: humus artizanal integral organic, calitate de top, produs fără turbă excavată și fără ca vreo mlaștină să fie secată, vândut în borcănele drăguțe încinse cu o panglică colorată. Parcă le și văd: produsele perfecte pentru hipsterii urbani. Tot ce trebuie să fac este să găsesc o piață agro-alimentară într-un cartier gentrificat din oraș.