Stăpânul lumii

Am crescut la Graz, un oraș de mărime medie din Austria; părinții mei erau biologi, așa că ne petreceam multă vreme pe afară împreună cu ei – iar casa noastră era plină de animale, aveam chiar și broaște și un liliac. Această strânsă conexiune cu natura, această conștientizare a unităților și structurilor m-a modelat cu siguranță. Nu eram deloc conștient, firește, la vremea aceea de acest lucru, era mai degrabă ceva intuitiv. Lucrurile pe care le înveți devreme îți modelează mintea și felul în care percepi lumea.

Muzica a fost un stimul complet nou și am descoperit-o prin intermediul prietenilor, pe când eram la școala primară. Am fost un dezastru la școală: nu am reușit să iau Bacalaureatul niciodată, nu mi-am terminat cursurile vocaționale și nici nu am izbutit să capăt vreo diplomă. Pur și simplu nu m-am descurcat cu structurile oficiale și nici nu am simțit vreodată că aveam nevoie de o ștampilă care să recunoască că e bine ce fac. M-au interesat, în schimb, substanța lucrurilor și experiențele pe care le puteam avea. Așa că mă duceam și obțineam ce aveam nevoie, până când simțeam că e suficient, iar după aceea treceam la altceva. Nu m-am gândit niciodată la consecințe, la planificarea carierei sau lucruri de genul acesta.

M-am dus la New York ca să cânt la saxofon, dar în curând am ajuns să îmi folosesc degetele pentru a manipula ceva cu totul diferit: lutul. Simțeam nevoia să am ceva natural și familiar în camera mea, așa că m-am apucat să fac cuiburi de rândunele din lut – rândunelele amestecă pământ cu salivă ca să își construiască adăposturile la înălțime, și așa am făcut și eu și am atârnat modelele de tavan. A fost prima dată când am folosit lutul. La scurt timp după aceasta, am văzut la un târg de meșteșuguri un stand cu obiecte ceramice și am fost fascinat în mod deosebit de un obiect din porțelan cu model spongios și pete albastru-cobalt. Asta m-a făcut să mă înscriu la un curs de ceramică pe care l-am plătit din câștigurile obținute în urma diferitelor job-uri în restaurante. Mi-a fost ușor să învăț să modelez lut, așa că după aceea m-am apucat de un curs de specialitate la Parson’s School of Design de la New York. Se întâmpla adesea să fiu ultimul rămas în atelier seara, iar încetul cu încetul nici saxofonul nu mi s-a mai părut o prioritate și am uitat cu totul de el. Așadar, trecerea de la armoniosul saxofon la roata olarului a fost un proces treptat.

Pe când eram încă la studii, am observat că eram foarte interesat de obiectele din Asia, așa că am început să citesc tot ce mi-a căzut în mână despre ele. La acea vreme, eram într-o relație cu o japoneză care m-a pus în legătură cu un maestru artizan din acea țară. Am folosit cele șase luni de dinainte să plec acolo ca să învăț limba și să aflu cât mai mult despre viața în Japonia. În cazul meu, lucrurile stau cam așa: atunci când mă apuc de ceva, mă dedic cu totul.

La început nu puteam să înțeleg ce li se părea profesorilor mei japonezi atât de atrăgător la obiectele de culoarea țărânei, asimetrice și adesea imperfecte. Mi-a luat ceva timp până mi-am dat seama că ei își doreau să vadă o poveste, nu să venereze un obiect strălucitor. Urmele vizibile ale procesului de creație dezvăluie mai multe despre olar și despre materialele folosite, în timp ce semnele de uzură - ba chiar și părțile deteriorate – adaugă un aspect narativ obiectului. Așadar, elementul principal nu este tehnica, ci revelarea personalității, deoarece aceasta este cea care face legătura cu materialele folosite și dimensiunea temporală. Această abordare estetică izvorăște aproape sigur din șintoism, un sistem de credințe care înzestrează natura cu intenție.

În calitate de observator din occident, primul lucru care îți vine în minte este, probabil, stângăcia manoperei – această impresie este însă înșelătoare, întrucât scopul este să devii unul cu tehnicile artei, astfel încât să devină inutil să îți demonstrezi îndemânarea. Călătoria este însă una foarte lungă și se spune că poți recunoaște cât de bătrân este olarul după bolurile pentru ceai, așa numitele chawan, pe care le creează. Bolurile sunt menite să reflecte persoana ca întreg, iar această persoană nu este nici ea perfectă – și este o chestiune de maturitate să nu trebuiască să pretinzi că este astfel. Astfel, autenticitatea este specifică întregului proces de fabricație; materialele alese au ceva de spus, iar consistența lutului impur – cu toate ingredientele sale, precum minereu de fier, nisip și cuarț – adaugă o dimensiune suplimentară așa numitei tsuchi-aji, aroma lutului. Acest respect pentru materialele de bază este ceea ce permite artistului să facă un pas în spate și să inițieze un dialog cu resursele folosite.

Pentru mine, creativitatea este un fel de rezervor care se umple de-a lungul anilor, în care încep să se amestece diferite elemente, vechi și noi – și în care te poți scufunda pentru a găsi idei. Eu am căutat mereu caracterul imediat, autenticitatea experiențelor mele, iar totul se scurge într-o dimensiune vizuală, spirituală, dar și în multe elemente mai întunecate. Ajută să fii deschis și conștient, și poate că receptivitatea cu care am întâmpinat anumite lucruri a devenit mai puternică cu ajutorul experiențelor pe care le-am avut cu natura. În decursul vieții, mereu m-am expus unor situații care m-au zguduit profund; mutarea în alte țări și munca în locuri în care nu înțelegi nici măcar limba este o experiență a vulnerabilității; acest lucru, la rândul său, te rănește și sensibilizează. Rezultatul este că nu te mai simți în siguranță, dar ai avut experiențe care ți-au îmbogățit viața.

Din fericire, nu m-a deranjat niciodată să mă despart de piesele mele. Consider fiecare piesă o treaptă pe scara către lucrări și mai bune; atunci când îmi vând lucrările îmi fac loc să mă dezvolt. Pericolul succesului financiar este că te poate tenta să te îndrepți spre o direcție mai comercială, iar acesta este lucrul pe care încerc să îl evit. Dacă am vreodată senzația că nu mă simt suficient de provocat din punct de vedere creator, pentru că prea mulți clienți îmi cer același gen de lucrare, inventez un proiect nou precum The Loyal Exports: aceasta este o inițiativă anuală în cadrul căreia vând lucrări noi și interesante la un preț de 1 EUR pe bucată, în piețele locale din India sau Africa.

Chawan înseamnă „bol pentru ceai”. El este gândit pentru ceaiul matcha, un ceai verde pudră care se bea în cadrul ceremoniilor ceaiului, dar și zi de zi, în Japonia și Coreea. Bolurile sunt mari – sunt mai degrabă de mărimea bolurilor pentru cereale – iar ceaiul este amestecat în ele cu un tel din bambus. Ca obiect, chawan-urile au o semnificație culturală profundă. Cu toate acestea, nu este exagerat dacă ne gândim la ele ca la niște sculpturii vii. Rafinamentul care stă la baza fiecărui aspect al formei și suprafeței lor este de mare interes. Aceste atribute nu pot fi falsificate ori simulate, ele sunt rezultatul improvizației, așa că, odată ce sunt produse, ele nu pot fi retrase sau îmbunătățite – la fel cum se întâmplă și în cazul muzicii. Aceasta este provocarea, iar din acest punct de vedere, chawan-urile mele sunt încă la nivel de începător.

Îmi place să folosesc obiecte din ceramică produse de alți artiști cu care sunt prieten sau piese vechi, mai mult decât propriile mele lucrări. Atunci când beau din propriile mele boluri, îmi vine uneori greu să mă uit la ele și să nu le observ defectele. Poate suna ciudat, mai ales că mie îmi plac defectele – precum cele de pe bolul meu preferat, pe care l-am cumpărat într-un bazar din Mumbai. Cu toate că a fost produs într-o fabrică, are atâtea imperfecțiuni încât și-a căpătat propria personalitate încântătoare.